Cadouri meritate
Ii daruise o carte, desi nu obisnuia sa o faca – era constienta ca trebuia sa atinga stadiul suprem al cunoasterii barbatului de langa ea. Insa, el n-a stiut sa o deschida. A primit-o cu drag, sarutand-o apasat, nestiind ca in acele pagini femeia lui isi lasase sufletul, a privit cu un usor interes titlul, s-au iubit si atat.
Trecut-au anii, iar acum aburea fereastra cu respiratia ei (se obisnuise sa-l astepte, la urma urmei, nu degeaba timpul isi lasase urma asupra ei) cand ii suna telefonul. Si nu, nu s-a bucurat. Vocea ii tremura atunci cand i-a spus „da”-ul menit pentru alta situatie, iar durerea parca ii activase lacrimile- ca intotdeauna,a stiut sa si le ascunda fata de el.
– Am vrut sa-ti spun ca… abia acum am citit cartea.
– De ce ?
– De ce tocmai acum ?
– Nu. De ce ma suni ?
– Am simtit nevoia sa-ti multumesc.
– Mi-ai multumit o data, in momentul in care ti-am daruit-o.
– Nu intelegi. Tu mi te-ai daruit prin aceasta carte, si citind-o, ti-am respirat aerul, ti-am mangaiat parul, ti-am sarutat obrajii, ti-am strans mainile, ti-am inhalat aroma. Mi-am adus aminte de tine…
-Tu esti cel care nu intelege… Trebuia sa-ti aduci aminte de mine inainte sa ma uiti.
~ de Ada pe ianuarie 27, 2010.
Publicat în Povesti
Etichete: aer, amintire, aroma, barbat, cadouri, carte, despartire, durere, femeie, iubire, lacrimi, maini, obraji, pagini, par, respiratie, sarut, suflet, telefon, timp, uitare, voce
Ada sau ardoarea 
Uneori e prea tarziu…
Superb…
A citit o carte pe paginile careia ochii ei si-au lasat amprenta…
Exact… prea tarziu.
REALIZEZI VALOAREA UNUI LUCRU ABIA DUPĂ CE L-AI PIERDUT!
Se mai întâmplă câteodată în viaţă însă şi reeditări…iă-mă, încă odată…de data aceasta vei ştii mai bine ce să faci cu mine…cu paginile mele peste care ai trecut!