Povestea unui barbat in sala oglinzilor
Cand eram copil, obisnuiam sa cred ca oglinda spune totul despre frumusetea unei femei. Pana si printesele si vrajitoarele din basme isi intrebau oglinjoarele cine e cea mai frumoasa din tara. Intre timp, crescand, am cunoscut femei frumoase despre care oglinda nu spunea nimic altceva in afara de buze carnoase, ochi migdalati, gene stufoase, obraji netezi, ten curat, spate arcuit si talie de viespe. Problema era ca eu vedeam ceea ce oglinda nu putea arata; vedeam urmele unui trecut murdar, vedeam greselile irevocabile, vedeam vorbele imputite la adresa unor necunoscuti, vedeam nepasarea, vedeam frivolitatea. Vedeam uratenia unor femei atragatoare. Le-am frecventat o buna perioada de vreme, pana cand am cunoscut o femeie careia oglinda nu-i dadea credit. Caci, vedeti voi, oglinda e un critic implacabil, neindoielnic real, dar insuficient.
Ceea ce m-a atras la ea au fost picioarele carora oglinda le taia orice elan. In rest, oglinda nu arata nimic special: buze rozalii, ochi caprui, gene nedefinite, obraji usor rosii, ten imperfect, spate drept si talie mascata de haine largi. Totusi, eu puteam sa o vad. Mi-o imaginam savurand o cana de lapte cu cacao. Mi-o imaginam dormind. Mi-o imaginam trista. Mi-o imaginam plangand de bucurie ca a prins un rasarit de soare cu mine. Mi-o imaginam purtata de bratele mele. Caci, vedeti voi, ea era prinsa intr-o societate care nu-i oferea sprijin. De fapt, ea era prinsa intr-un scaun cu rotile caruia oglinda nu-i dadea nici un credit.
Si era frumoasa.
~ de Ada pe octombrie 31, 2010.
Publicat în Povesti
Etichete: Alba-ca-zapada, barbat, barfe, bucurie, cacao, femeie, frivolitate, frumusete, greseli, iluzie, iubire, lapte, nepasare, oglinda, prejudecati, rasarit, scaun cu rotile, sentimente, societate, somn, trecut, tristete, uratenie, vrajitoare
Ada sau ardoarea 
Adevărata frumuseţe sălăşluieşte în suflet.Şi un suflet frumos…împrăştie lumină în jur.
Când am citit ceea ce spuneai: „le-am frecventat o bună perioadă de vreme” mi-au venit în minte nişte versuri ale unui cântecel de desene animate care suna cam aşa: „What’s a nice girl like you/ Doing in a place like this”?…căci nu mi se pare că te-ai fi potrivit peisajului, şi se pare că te-ai şi îndepărtat în final, când faţada şi superficialitatea te-a dezgustat…deşi dacă e să vedem dincolo de aparenţe, poate să acele trupuri cu talie de viespe aveau ceva frumos înlăuntrul sufletelor lor, şi nu erau just a pretty face, cum mulţi cred că unde e body nu e soul şi nici brain.
dacă ar fi să vorbim despre oglinzi, ne-ar lua ceva timp.
M-a impresionat gândul tău venit din adânc, cum că i-ai fi cuiva lipsit de sprijin, toiag.
De multe ori aceste fiinţe au o forţă interioară care îi face mult mai de neclintit decât poate am fi noi, cei valizi.
Nu este vorba de mine in acest text. De aceea se si intituleaza povestea unui barbat. Este un barbat care „vorbeste”, nu eu.
Iar exemplul pe care l-am luat, cu acea talie de viespe si toate celelalte calitati, l-am luat nu pentru a denigra femeile frumoase (frumoase in adevaratul sens al cuvantului, nu doar de fatada), ci tocmai pentru a pune in evidenta ca exteriorul nu se potriveste de multe ori cu interiorul.
Am specificat, in poveste, lucrurile care defineau acele femei frumoase din punct de vedere fizic, ca fiind urate din punct de vedere spiritual. „Problema era ca eu vedeam ceea ce oglinda nu putea arata; vedeam urmele unui trecut murdar, vedeam greselile irevocabile, vedeam vorbele imputite la adresa unor necunoscuti, vedeam nepasarea, vedeam frivolitatea. Vedeam uratenia unor femei atragatoare. ”
Draga mea prietena, ia-o ca pe povestea altcuiva, nu a mea. Pentru ca este povestea mea in masura in care mintea mea a faurit-o, nu pentru ca am trait-o.
Citisem titlul, Ada; şi mai ştiu că acei care scriu, pe undeva tot se află în poveste, măcar printre rânduri, ca gând.
Ştii, cred, că în noi, femeile, precum şi în ei, bărbaţii, se află anima – forma fiinţei – cea feminină, sau yin, dacă vrei, şi animus – forma masculină -yang. Şi una de o parte şi alata de altă parte, ci cele două vieţuiesc deopotrivă. Asta înseamnă că avem în noi şi ceva masculin, aşa precum şi bărbaţii au în ei o parte din noi…ceea ce ar însemna, draga mea dragă, că partea ta de yang din tine a purtat gândul, poate, al acestei poveşti pe care tu ai scris-o ca fiind a unui anume el.
* şi nu una de o parte şi alta de altă parte….am tastat literele anapoda; de vină graba…sau febra. Scuze!
Ţi-am scris aceasta, Ada, pentru că povestea scrisă de mine e istorisită tot de, chipurile, un bărbat; cred, partea animus din mine, precum spuneam!
Reblogged this on Ada sau ardoarea.