Povestea fetei cu ochii ca pamantul
Nu mai era nimic de zis. Prostiile spuse la adresa ei trecusera prin ea, asa cum trece fumul unor amintiri prin piele- usor, insesizabil, lasand mizeria de cenusa impregnata adanc. Desigur, a inteles ca oamenii care nu o iubesc nu simt nevoia sa se indeparteze de ea, fara sa o raneasca. Probabil ca avea ea ceva special; probabil avea tatuat un mesaj pe unghiile de la picioare “Raniti-ma, caci imi revin”. Problema a aparut atunci cand s-a dus la pedichiura si i-au taiat partea de unghie care vorbea de refacerea sufleteasca.
Oamenii nu inteleg ca daca nu o iubesc nu e necesar sa o si agreseze, agaseze, forteze. Pur si simplu, nu si-a dorit sa li se alature, sa fie asemeni lor, iar pentru asta va fi platit destul. Va fi platit cu pareri de rau si cu lacrimi idioate, sincere.
Pe langa toate acele minciuni la adresa ei, acele paradoxuri, acele pleonasme legate de comportamentul ei, chiar imperfect, nu mai era nimic de zis. Povestea fetei cu ochii ca pamantul fusese daramata, aruncata in cenusa unor amintiri urate. Nu mai e nimic de zis.
Ada sau ardoarea 
Povestea care este fiecare dintre noi nu poate fi dărâmată de către nimeni; doar de noi înşine. Ceilalţi sunt urme alături sau încrucişate a intersectare…sau mai îndepărtate a ocol.
Iar în viaţa asta nimeni nu cunoaşte cu adevărat pe nimeni. Poate doar să ni se pară. Şi putem face afirmaţii mai mult sau mai puţin nimerite…Iar de multe ori rânjeşte hiena din suflete rele în unii privind spre alţii a rictus.
Turma e ca spirit atotcălăuzitoare. Dacă nu i te alături, vei fi devorat, căci ai îndrăznit a cutezanţă.
Lucrurile rănesc şi ating doar în măsura în care permiţi a o face.
Oile sunt animale behăitoare şi aruncătoare în fântână una după cealaltă. Iubesc lupul singuratic; căci şi haita e la fel de periculoasă, poate mai feroce decât blajina şi ignoranta turmă unde spiritul nu prea îşi face loc.
Ma recunosc in povestea asta, probabil fiecare ne regasim intr-o masura mai mare sau mai mica…