Aparatul de dezamagire
Am crescut cu asteptarile celor care ma iubesc in maini. Obisnuiam sa le jonglez ca pe niste portocale. Pe cateva dintre ele le-am taiat si le-am si mancat, eliminandu-le complet din viata mea. Altele le-am scapat pe jos si le-am inegrit- nefiind comestibile, le aruncam. Insa… unele s-au strecurat printre neuronii mei. Inca decojesc la ele.
Si doare al naiba de tare sa stii ca nu-i poti multumi macar cu sudoarea incercarii de a-i multumi. Poate ca de aceea nu am spus niciodata „ma asteptam sa… „- stiu cum e si „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”. Insa am meritat cu varf si indesat fiecare asteptare, pentru ca eu n-am stiut sa-mi pun asteptarile in mainile celor pe care i-am iubit. Probabil ca erau niste lamai necoapte- le-ar fi sterpezit sufletul.
Asa ca, sincera sa fiu, ma asteptam sa nu va asteptati.
E inevitabila dezamagirea. Asta pentru ca asteptarile sunt multe si atat de diferite. Fiecare te percepe altfel, iar tu…esti una. Chiar daca e un cliseu, nu poti multumi pe toata lumea…
Ceea ce faci, faci pentru tine. Dacă tu consideri că nu ai ce să îţi reproşezi, atunci totul e în regulă. Şi eu nu cred că tu nu ai fost pe măsura aşteptărilor, dimpotrivă. Poate altcineva nu s-a ridicat la înălţimea pretenţiilor, dar nu cred că tu ai putea dezamăgi pe cineva!
Frumoooos!
Ce fain e finalul. Regula de aur a surprizei spusă atât de simplu.