Aparatul de dezamagire

Am crescut cu asteptarile celor care ma iubesc in maini. Obisnuiam sa le jonglez ca pe niste portocale. Pe cateva dintre ele le-am taiat si le-am si mancat, eliminandu-le complet din viata mea. Altele le-am scapat pe jos si le-am inegrit- nefiind comestibile, le aruncam. Insa… unele s-au strecurat printre neuronii mei. Inca decojesc la ele.

Si doare al naiba de tare sa stii ca nu-i poti multumi macar cu sudoarea incercarii de a-i multumi. Poate ca de aceea nu am spus niciodata „ma asteptam sa… „- stiu cum e si „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”. Insa am meritat cu varf si indesat fiecare asteptare, pentru ca eu n-am stiut sa-mi pun asteptarile in mainile celor pe care i-am iubit. Probabil ca erau niste lamai necoapte- le-ar fi sterpezit sufletul.

Asa ca, sincera sa fiu, ma asteptam sa nu va asteptati.

~ de Ada pe februarie 1, 2010.