De-nu-ma-uita

Batea vantul atat de tare incat imi misca inima. Marea aproape ca ma inghitea; ma chema aievea. Soarele, ca-n toate zilele toride de vara, se holba la mine incat imi lua pielea foc. Inmarmurisem pe pietrele acelea, stand cu picioarele incrucisate, turceste, pe pavajul caldut. Imi venea sa plang privind albastrul acela inchis. Imi venea sa ma aplec cei cativa metri, doar s-o ating.

Am stat mult asa, desi oameni se plimbau in jurul meu, vociferau, scoteau sunete in loc de cuvinte. Nu puteam intelege, nu puteam auzi- intr-atat eram de absorbita. Nu-mi amintesc clar momentul cand am vazut-o, dar imi amintesc ca imi doream ca oamenii pe care ii iubeam si trecusera in lumea de dincolo sa fi fost acolo, ca el sa-mi fi zis ceea ce imi placea sa aud si sa mi se fi alaturat, ca persoanele care treceau prin spatele meu sa fi disparut macar pentru o secunda si sa fi simtit cu adevarat singuratatea pura, deplina. Eram ametita de atatea dorinte, de marea care se spargea la picioarele mele, dar nici unul dintre aceste lucruri nu m-a impiedicat s-o vad. Atat de trista era… incat fara sa poata sa scoata un cuvant, am inceput sa plang. Nu era de ajuns ca ma ardea pielea, ochii mi se inroseau.

Si pe ea o batea vantul. Si ea statea neclintita. Si ea privea marea cu nesat. De aceea nu am uitat puterea ei de a se mentine in locul unde au lasat-o rupta, desi vantul o chinuia. Nu am uitat nici culoarea ei fada, asemeni omului gata sa-si dea sufletul. Ea si l-ar fi dat marii. Ea ar fi implorat sa n-o fi lasat nimeni acolo, caci putea sa cada oricand.

Daca ar fi avut voce, biata floare, ar fi urlat in linistea aceea.„Vantule, nu ma duce. Mare, nu ma inghite. Iubitule, nu ma lasa”.


de-nu-ma-uita

Da, vantul chiar batea atat de tare incat imi misca inima.

~ de Ada pe octombrie 7, 2009.

6 răspunsuri to “De-nu-ma-uita”

  1. Ce frumos ai descris toate acestea!
    Si fotografie se potriveste perfect!
    Atat de perfect, incat mi s-a facut dor de mare!

  2. Da…si mie mi-ai amintit de mare, de albastrul ei, de valurile zgomotoase…mi s-a facut dor sa o privesc si sa-o simt.
    (Inca odata) Iti multumesc pentru ceea ce scrii, ceea ce faci, ceea ce esti.

  3. Un fată şi o floare… două suflete parasite… amândouă tânjind după o mână ocrotitoare care să le întoarcă la viaţă: unul la viaţa spirtuală, celalalt la viaţa existenţială de fond! Ce frumoasă asociere! M-a impresionat prin profunzimea tristeţii.

  4. :)
    Mi-am dorit sa amintesc de mare pentru ca eu o pastrez cu dor in inima de cand am parasit locul in care a fost realizata fotografia. Mi-am dorit sa o traiesc.. prin scris. La fel cum am trait-o atunci.

    Multumesc Lorena!
    Multumesc Maria!
    Multumesc Aurora!

    Pentru ca imi primiti mesajele textelor mele.

  5. Cer scuze pentru greşeală: evident „O fată” şi nu „Un fată”. Gandisem să scriu altceva, nu mi-am dat seama că deja degetele executaseră comanda creierului şi am continuat pe altă idee. N-am recitit până acum când am revenit pe blogul tău, dornică să-mi mai rasfăţ simţurile.

  6. :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: