Apus de om
Am imbatranit acum. Nu a durat decat o zi. Simt caldura portocalie a soarelui care se macina la orizontul odata inchipuit de mine. Dar parca timpul nu a fost asa bland cu mine cum a fost cu altii, ziua s-a transformat in ani. Ani grei, adesea reci, incarcati.
Exista acea prejudecata cum ca batranetea aduce echilibrul. Personal, ma simt mai dezechilibrat ca in dimineata adolescentei mele, cand ma uda roua si ma infrigura cerul cenusiu. Si toate astea pentru ca nu-mi aduc aminte sa fi facut ceva memorabil; nu-mi aduc aminte eu sa fi fost un om memorabil, mai degraba m-am inecat in greseli, regrete. Si cred acum ca mi-am pierdut ziua care-mi era destinata de zei, traind in inchipuirea ca nu sunt bun de nimic, ca nu sunt perfect, ca nu-mi pot atinge idealurile si nu-i pot face fericiti pe oamenii in fata carora n-am recunoscut niciodata ca-i iubeam asa cum iubesc oamenii zeii.
Am pacatuit fata de mine. M-am irosit, necunoscandu-ma. Si-mi cer iertare acum, batran fiind, cu barba alba, cu sprancenele rarite si cu un pahar cioblit alaturi, umplut doar pe jumatate cu vin statut. Imi cer iertare ca nu am realizat ca m-am sacrificat pentru cei ce i-am iubit, intelegandu-i si fiind langa ei atunci cand isi asezau capul pe bratul meu, puternic candva; caci prin aceasta eram de neuitat.
Cel putin… va anunt de pe acum: daca eu am esuat in obtinerea statutului de „memorabil”,pe voi nu va voi uita pana in momentul in care soarele acesta va apune definitiv. Iar atunci cand o va face, in clipa ultima, numele vostru va starui pe buzele-mi crapate… Caci v-am iubit.
Ada sau ardoarea 
interesant !