Si ce daca e provizorie? Daca astepti 10 ani si dupa se pare ca e prea tarziu, e vreo consolare ca asteptarea a fost provizorie? Iar daca asteptarea dureaza toata viata, ce? Traiesti o viata asteptand si asta nu poate avea legatura cu frumoasul.
Citatul mi se pare aiurea. A sunat ca „Toate ciupercile sunt comestibile macar o data.”
Este cel mai trist citat din intreaga literatura romana. Pentru ca Paler spune ca oricat si orice ai astepta, nu va veni. Cred ca nu l-ai inteles bine si de aceea ti s-a parut aiurea.
Iti recomand cu caldura cartea „Viata pe un peron” scrisa de Octavian Paler. Vei intelege mai multe despre durerea provocata de o asteptare care dureaza toata viata. Chiar daca e provizorie…
Tocmai asta ziceam, ca mi se pare foarte trist. Iar scos din context, citatul are o tenta optimista (din cauza titlului si a lui „chiar daca”), cu care nu eram de acord.
găsisem undeva [în haosul lecturilor – nu îmi aparține!] următoarea formulare:
nimic nu e mai efemer precum acel „pentru totdeauna”, după cum nimic nu e mai trainic decât provizoriul. :(
Si ce daca e provizorie? Daca astepti 10 ani si dupa se pare ca e prea tarziu, e vreo consolare ca asteptarea a fost provizorie? Iar daca asteptarea dureaza toata viata, ce? Traiesti o viata asteptand si asta nu poate avea legatura cu frumoasul.
Citatul mi se pare aiurea. A sunat ca „Toate ciupercile sunt comestibile macar o data.”
Este cel mai trist citat din intreaga literatura romana. Pentru ca Paler spune ca oricat si orice ai astepta, nu va veni. Cred ca nu l-ai inteles bine si de aceea ti s-a parut aiurea.
Iti recomand cu caldura cartea „Viata pe un peron” scrisa de Octavian Paler. Vei intelege mai multe despre durerea provocata de o asteptare care dureaza toata viata. Chiar daca e provizorie…
Tocmai asta ziceam, ca mi se pare foarte trist. Iar scos din context, citatul are o tenta optimista (din cauza titlului si a lui „chiar daca”), cu care nu eram de acord.
S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!
Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!
Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!
Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!
găsisem undeva [în haosul lecturilor – nu îmi aparține!] următoarea formulare:
nimic nu e mai efemer precum acel „pentru totdeauna”, după cum nimic nu e mai trainic decât provizoriul. :(